Interviu Episcop Emilianos de Meloa
Interviu Episcop Emilianos de Meloa, Jesse Dominick
Translated by Hieromonk Nectarie Dărăban
Translated by Hieromonk Nectarie Dărăban
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul († 9 mai 2019) este cunoscut în întreaga lume ortodoxă ca unul dintre cei mai mari stareți athoniți ai secolului al XX-lea și este cinstit pretutindeni ca un sfânt deși încă n-a fost canonizat.
Starețul Emilianos a avut darul special de a face accesibile subiecte duhovnicești adânci atât pentru monahi, cât și pentru nemonahi, iar cuvântările și conferințele lui, accesibile în câteva publicații în engleză, sunt pline de un duh de iubire și bucurie în Hristos.
Unul dintre fiii duhovnicești ai starețului, Prea Sfințitul episcop Emilianos de Meloa din Arhidioceza Ortodoxă Greacă a Australiei a vorbit recent pe platforma Orthodox Christianity despre iubitul său stareț și despre tainele vieții duhovnicești care s-au manifestat în Starețul Emilianos care putea să-L descopere pe Dumnezeu sufletului omenesc.
Prea Sfinția Sa ne-a vorbit de asemenea despre învățătura starețului cu privire la trezvie – practica de a veghea în rugăciune asupra gândurilor noastre pentru a face loc lui Dumnezeu înăuntrul nostru – o practică vitală pentru creștinii ortodocși.
În aprilie 2020 episcopul Emilianos a început să țină o serie de conferințe încă în derulare despre învățătura starețului Emilianos despre trezvie. Înregistrările conferințelor se găsesc pe site-ul arhidiocezei sau pe site-ul Sfintei Mănăstiri a Sfântului Ioan Înaintemergătorul din Forrestfield, Western Australia pe care Prea Sfinția Sa a întemeiat-o în 2005 și unde a slujit ca stareț până în octombrie 2019, după care a fost hirotonit episcop de Praznicul Nașterii Domnului în 2019.
•••
Conform biografiei Voastre de pe site-ul Arhidiocezei Grecești a Australiei ați studiat la Școala de Fizioterapie din Tesalonic și după doar două luni petrecute în oraș ați plecat la Muntele Athos. Erați deja atras de monahism pe atunci, sau ați mers doar ca pelerin?
Când am mers la Muntele Athos nu aveam intenția să devin monah. Nu era realmente ceva ce-mi trecuse prin minte. Mi s-a înfiripat după ce am mers la Athos. În acea perioadă nici nu mi-am dat seama ce începuse să se înfiripeze, dar nu, nu aveam intenția să mă fac monah. Nu mersesem acolo să devin monah.
Mersesem acolo pentru că înainte să trec la fizioterapia în Tesalonic chiar doream să fac ceva în viață. Și am cerut Maicii Domnului: „Dacă îmi va îngădui să-mi petrec vara în Tesalonic îi promit că voi vizita Muntele Athos doar ca să mulțumesc; și așa a început. Dar în realitate intenția mea nu era să mă fac monah.
Dar e interesant cum s-au derulat lucrurile. Am plecat de unul singur. Nu cunoșteam pe nimeni dar pe vapor am cunoscut un tânăr care mergea împreună cu tatăl său care era preot. Și acest tânăr începuse iconografia. Avea de gând să-l vadă pe Sf. Paisie Aghioritul ca să-i arate prima icoană cu Maica Domnului pe care o pictase pentru că începuse să picteze icoane cu binecuvântarea Sf. Paisie. I-am urmat peste tot unde mergeau și astfel am ajuns să-l cunosc pe Sf. Paisie pentru prima oară și să-i iau binecuvântarea.
În ultima zi a călătoriei noastre la Athos am mers la mănăstirea Simonos-Petras; am simțit acolo un alt duh – un duh de libertare, dragoste și fericire despre care nu credeam vreodată că poate exista în monahism. Și asta m-a atras acolo deși încă nu înțelegeam că aș dori să mă fac monah. Apoi am plecat și m-am întors să reiau studierea fizioterapiei. Mai târziu am revenit la Muntele Athos pentru Nașterea Domnului, pentru sfintele sărbători, pentru că insula mea era mult mai departe ca Athosul. Am stat aici câteva săptămâni. Auzisem de Starețul Emilianos (pe care nu-l cunoscusem încă) și la sfârșitul șederii mele am ajuns să-l întâlnesc pentru întâia oară. Apoi am mers iarăși și iarăși și iarăși și mi-am zis: „Dacă vreau să-mi mântuiesc sufletul ar fi probabil mai ușor să fac asta în mănăstire cu Starețul Emilianos” și atunci am cerut binecuvântare să renunț la fizioterapie și să mă alătur obștii.
Ați spus că era un sentiment de libertare și dragoste la Simonos-Petras. Puteți să dezvoltați ceva mai mult? Puteți explica mai mult diferența pe care ați simțit-o aici?
Avusesem și înainte experiențe cu mănăstiri, și nu pentru că am mers acolo să rămân, ci doar pentru că vizitasem și alte mănăstiri înainte. Bunica mea a fost călugăriță în ascuns, adică după moartea bunicului meu, ea a plecat la Ierusalim și a fost tunsă călugăriță – dar nimeni n-a știut. Ea s-a întors și m-a crescut, și era foarte apropiată de toate mănăstirile de călugărițe din Kalymnos, insula noastră. Așa că am vizitat mănăstirile de pe insulă și aveam habar despre monahism, dar de câte ori vizitam o mănăstire nu simțeam că locul meu ar fi acolo. Aveam sentimentul că asta nu e de mine. Dar la Simonos-Petras, pentru întâia oară duhul meu s-a simțit liber și asta datorită duhul Starețului Emilianos care se simțea pretutindeni. Era pretutindeni acest duh al Starețului. Și când spun că am simțit bucurie, libertate și dragoste înțeleg că aveam sentimentul că dacă ar fi să rămân acolo nu voi fi deprimat. Voi afla scopul vieții mele. Voi găsi ceva să mă ajute să mă dezvolt ca persoană, să fiu fericit și probabil să fac ceea ce Dumnezeu vrea să fac. Nu mai simțisem așa ceva nicăieri altundeva în lume.
Dacă înțeleg corect odată ce ați intrat în mănăstire ați petrecut acolo paisprezece ani alături de Starețul Emilianos?
Odată ce am primit binecuvântarea să rămân am rămas paisprezece ani, dar Starețul n-a fost acolo paisprezece ani. După trei ani el m-a tuns monah, dar după alți câțiva ani el s-a îmbolnăvit și a plecat de la Simonos-Petras și s-a stabilit la mănăstirea Ormylia unde avea să-l vedem foarte rar. Sănătatea lui se înrăutățise tot mai mult, așa că nu mai putea să ne spună sau să facă prea multe pentru noi într-un mod fizic, cu prezența lui. Dar duhovnicește cred că atunci a fost timpul când cele sădite de el înăuntrul nostru au crescut cu adevărat.
În anii când era încă în mănăstire, încă destul de sănătos, cum era relația Voastră cu el? Pe atunci obștea era destul de mică încât să aibă timp să-și dedice atenția personală pentru fiecare monah? Toți erau apropiați de el, sau era ca în mănăstirile mai mari în care starețul pare mai degrabă un personaj distant?
El era mereu ocupat. O treime din an nu se afla nici măcar în Athos la mănăstire. El făcea asta nu doar pentru că avea treburi de rezolvat – avea mănăstirea de călugărițe din Ormylia și frățiile mai mici de monahi și monahii din afara Greciei, cum ar fi în Franța, care erau subordonate mănăstirii Simonos-Petras și mai mergea prin Grecia pentru spovedanii și cuvântări – dar era plecat din mănăstire cel puțin o treime din an cu scopul de a ne ajuta să ne învățăm să trăim în absența lui. Voia să ne deprindem să trăim fără ca el să fie în preajmă. Într-o zi Apostolii aveau să rămân fără Hristos și trebuiau să fie pregătiți să se descurce pe cont propriu și asta făcea și el cu noi.
Atunci când efectiv a plecat din rațiuni de sănătate mănăstirea a rămas fără un stareț oficial mai mulți ani. Dacă asta s-ar fi întâmplat cu orice altă mănăstire din lume ea s-ar fi prăbușit în intervalul a câteva luni. Dar Simonos-Petras a continuat să meargă înainte pentru că știam ce aveam de făcut și am continuat să facem. El ne dăduse toate instrumentele de care aveam nevoie și noi am continuat să ne zidim sufletele – și asta era ceea ce trebuia să facem.
Dar atunci când el era în mănăstire puteam să mergem înainte de slujba de dimineață sau de slujba de seară, să batem la ușa lui iar dacă ușa era deschisă și ne răspundea puteam să intrăm și să luăm binecuvântarea lui. Uneori ne putea întreba cum ne descurcăm, cum merge și atât. Dacă aveam nevoie să-l vedem puteam chiar să-i scriem o scrisoare și s-o dăm monahului care avea grijă de el. Scrisoarea o citea când avea timp apoi ne chema și ne primea când avea timp. Sau chiar dacă doar îl înștiințam despre lucrurile prin care treceam rugăciunile lui erau îndeajuns pentru noi.
Dar erau și momente – și asta n-am mai spus-o niciodată – când aveam întrebări – mici dar foarte importante. Într-o dimineață înainte de slujbă mă gândeam dacă mă voi mântui – pentru că nu e suficient doar să fi în mănăstire. Am mers și am bătut la ușa lui, dar nu mi-a răspuns. Am așteptat acolo și într-un sfârșit a ieșit și l-am întrebat: „Gheronda, oare mă voi duce în ceruri?” și m-a îmbrățișat și mi-a zis: „Desigur, vom fi acolo împreună”. Aceste lucruri era foarte mici – el nu înceta să vorbească și să vorbească, dar tot ceea ce ne-a spus a rămas gravat înăuntrul nostru. Am păstrat de asemenea notițe cu toate aceste lucruri mici pe care le-a zis și atunci când nu se afla în preajmă știam exact ce aveam de făcut. Poate că alții nu vor fi de acord cu mine dar eu știam exact ce aveam de făcut. Și aceste lucruri mici și chiar cele mari – ne adunam și el ne vorbea o oră explicându-ne ceva din Părinții Bisericii – au făcut din noi ceea ce suntem astăzi.
Ați spus că vă pregătea să trăiți fără el. Asta înseamnă oare că știuse dinainte că se va îmbolnăvi? Oare Dumnezeu i-a descoperit asta? Sau pur și simplu știa că în cele din urmă va pleca unde toți pământenii mergem?
Amândouă sunt adevărate.
Obștea începuse cu treizeci de ani în urmă la Meteora unde Gheronda fusese starețul Marii Meteore, cea mai mare mănăstire de acolo. Cel pe care el voise atunci să-l lase în locul său este cel care a ajuns să conducă în cele din urmă. Pe atunci încă era un mirean, dar starețul Emilianos îl punea responsabil când era plecat din mănăstire. Monahii trebuiau să ia binecuvântare de la acest mirean – nu binecuvântare în toată regula, dar trebuia să ceară permisiunea de a face anumite lucruri când Starețul nu era în preajmă. Intenționase dintotdeauna să-l facă pe acest bărbat stareț al mănăstirii Simonos-Petras ca să se poată retrage dar el – starețul Elisei – era un om foarte smerit și se gândea că nu-i va putea urma starețului Emilianos. Era prea dificil să continui ceea ce începuse Gheronda așa că mereu evita asta. Apoi Gheronda s-a îmbolnăvit; când a sosit momentul alegerilor la câțiva ani după îmbolnăvire fiecare monah care fusese tuns de Starețul Emilianos a devenit un candidat. Ei n-au propus doar cinci părinți sau numai preoții – fiecare din mănăstire era un candidat. Așa că am mers să votăm; puteam să votăm pe oricine doream, liber, și aproape toți l-am votat pe acest bărbat pe care Gheronda Emilianos îl alesese deja ca stareț cu treizeci de ani în urmă.
Asta e foarte interesant. Desigur sunt multe cărți despre spiritualitatea și teologia ortodoxă pe care le putem citi, inclusiv cele ale Starețului Emilianos. Dar așa cum am spus, ați avut binecuvântarea să trăiți cu el. Ce ați învățat sau cules de la el, de la prezența lui, de la faptul de a-l cunoaște personal, ce nu se poate învăța din cărți?
Tot ceea ce sunt. La asta se reduce tot și asta nu poți explica. Nu poți explica asta dar tot ceea ce sunt, tot ceea ce voi fi se datorează lui. Eu sunt o imagine foarte proastă a lui și totuși – e pur și simplu uimitor orice ar fi. Dar nu o poți explica. Nu știu dacă m-am făcut înțeles.
Unul dintre profesorii mei de seminar a fost un fiu duhovnicesc al Sfântului Sofronie Saharov și el spunea că L-a văzut pe Hristos în Sfântul Sofronie.
Desigur. El L-am văzut nu doar pe Hristos în Starețul Emilianos – am văzut Sfânta Treime. Nu spun asta doar ca să mă deosebesc de ce ați spus – nu asta e ideea. Spun doar ceea ce am experimentat. Când avea să plece într-o călătorie Starețul Emilianos cerea Duhului Sfânt să-l binecuvânteze și pleca și făcea ce avea de făcut. Pe noi ne-a învățat cum să avem o legătură cu Sfânta Treime. Asta ne-a învățat. Asta a gravat înăuntrul nostru. Și atunci când se întâmplă asta, după un anumit punct, părintele tău duhovnicesc, gheronda al tău devine Duhul Sfânt. Dacă ți-e dat să cunoști asta vei cunoaște, dacă nu ți-e dat nu vei înțelege, e ceva ce nu se poate imita. Nu poți. Nu funcționează. Rodul arată ce soi de pom ești, pentru că dacă rodul tău în Biserică este plin de Duhul Sfânt înseamnă că părintele tău duhovnicesc, Gheronda al tău a fost plin de Duhul Sfânt – și tu vei urma Duhului Sfânt.
Asta e minunat. Vorbind despre cineva atât de plin de Duhul Sfânt, care poate să descopere celorlalți pe Sfânta Treime, am auzit spunându-se că uneori poate fi dificil să te afli în prezența sfinților sau stareților sfinți pentru că sfințenia lor poate fi ca un foc care ne arde, care ne osândește dacă noi nu suntem sfinți. A existat vreodată un sentiment că e greu să te afli în prezența Starețului Emilianos, sau mereu era ceva mângâietor? Cum ați descrie asta dacă într-adevăr s-ar putea descrie?
Îmi doresc să fi petrecut mai mult timp alături de el și asta e tot ce pot spune. Înțeleg ce spuneți dar nu știu ce să zic. În conferințele mele despre trezvie este o parte despre „distanța unificatoare”. Nu știu dacă ați dat peste acest termen?
Nu, nu cred că am ajuns încă atât de departe cu conferințele.
Așadar este vorba despre distanță unificatoare. Starețul Emilianos a fost întotdeauna foarte aproape de noi și unul cu noi, dar el era de asemenea distant în sensul că nu-l putea avea în preajmă ori de câte ori ne doream. Și de câte ori era în preajmă era un atât de mare dar de la Dumnezeu pentru noi încât am fi prețuit fiecare fracțiune de secundă. Nu îți doreai să faci altceva dacă se afla în preajmă – doar să fi acolo cu el.
Sunt sigur că Starețul a avut multe daruri și virtuți duhovnicești, dar există oare un anumit dar sau virtute despre care ați putea spune că îl caracteriza în mod special? Ați menționat deja dragostea și libertatea lui – poate acesta e principalul lucru care vă vine în minte când vă gândiți a Starețul vostru?
Mai demult la începutul vieții sale duhovnicești el s-a aflat în mare dificultate și nimeni nu-l înțelegea. Se afla pe atunci la mănăstirea Dousikou în Trikala și i-a fost foarte greu. Nimeni nu înțelegea monahismul, dar el dorea ceva mai profund de la Biserică. În acest timp foarte dificil pe care-l trăia el a avut prilejul să petreacă o noapte lângă sfintele moaște ale Sfântului Visarion arhiepiscopul Larissei. El însuși a privegheat și a cerut Sfântului Visarion să-i ofere ceea ce dorea inima lui. Starețul Emilianos obișnuia să spună că a intrat în această mănăstire ca un copil și a ieșit ca un Bătrân. În intervalul a nouă luni el s-a transfigurat până la măsura – nu știu cum să zic – la care foarte puțini sfinți din Biserica noastră au ajuns.
Ceea ce Starețul Emilianos putea să facă sufletului tău era să-ți dăruiască Duhul Sfânt. Nu erau dragostea și libertatea lui. Aceste însușiri sunt de la Dumnezeu, desigur. Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este libertate, Dumnezeu este bucurie. Dar el putea să-ți dăruiască Duhul Sfânt. El putea să așeze pe Duhul Sfânt în sufletul tău. Și dacă se întâmpla asta atunci dragostea și bucuria și libertatea sunt doar detalii – nu fiindcă ar fi simple detalii, ci pentru că avându-L pe Dumnezeu le ai pe toate. Și asta este ceea ce putea să facă pentru tine. Asta și făcea cu copiii săi duhovnicești, desigur fiecăruia după măsura de care erau în stare, după cât puteai înțelege, sau potrivit scopului pe care-l aveai în Biserică. Asta putea să facă. El nu este canonizat încă dar noi toți credem că este sfânt; și sfinții ca el sunt foarte rari – ei sunt foarte, foarte unici.
Să trecem acum la seriile de conferințe în derulare despre trezvie bazate pe învățăturile Starețului vostru: mai întâi spuneți-ne ce înseamnă trezvia. Probabil nu toți cititorii noștri sunt familiarizați cu acest termeni. Și de ce este ea importantă pentru viața duhovnicească?
Când ne-am gândit cum să începem aceste serii de cuvântări m-am preocupat ce pot să ofer generației mai tinere pentru a o ajuta. Cartea Starețului Emilianos despre trezvie (nepsis) conține explicați despre unul dintre Părinții Bisericii – Sf. Isihie, un părinte al Filocaliei, care este o colecție de scrieri ascetice – foarte greu de înțeles uneori – dedicată monahismului.
Dar trezvia însăși – atenția – are de-a face cu gândurile noastre. Desigur, e foarte importantă pentru monahi, deoarece dacă monahii nu-și controlează gândurile, dacă gândurile lor sunt în afara mănăstirii sau la lucruri materiale, este ca și cum ar trăi în lume. Dar pentru oamenii care trăiesc în lume trezvia, însemnând atenție și controlul gândurilor, este foarte importantă deoarece toate problemele pe care le avem în societate se petrec pentru că urmăm gândurilor greșite. Noi înșine devenim lucrurile greșite pentru că urmăm gândurilor greșite.
Așadar m-am gândit că dacă aș avea ceva de spus tinerei generație ar fi asta: cum să-L poată găsi pe Dumnezeu prin respingerea tuturor gândurilor care-i îi îndepărtează de El. Atunci ei Îl vor găsi nu numai pe Dumnezeu ci vor descoperi cine sunt ei înșiși. Am fost creați să îndeplinim asta. M-am gândit că asta ar fi ceva ce nimeni nu le-ar explica pentru că nu mai sunt alți fii duhovnicești ai Starețului Emilianos în Australia – nimeni altul care se înțeleagă de ce a spus ceea ce a spus sau să citească printre rândurile celor spuse. Eu am trăit alături de el și știu ce intenționa când spunea anumite lucruri – poate nu atât de mult ca cei care au trăit alături de el treizeci de ani – și totuși eu am o înțelegere a lucrurilor despre care vorbea. Și m-am gândit că dacă ar fi să transmit această cunoaștere fiecăruia după cât pot de bine ar fi ceva ce le lipsește, ceva ce i-ar putea interesa.
Și asta e ieșirea dintr-o mulțime de probleme precum anxietatea și depresia – desigur în cazurile mai simple. Nu vorbim aici despre cazurile clinice dificile; dar noi toți avem anxietate și depresie în viețile noastre într-o anumită măsură, și cu toții avem confuzie în viețile noastre într-o anumită măsură. Așadar trezvia e menită să-ți ofere limpezime, să te învețe cum să afli voia lui Dumnezeu în viața ta, doar respingând sau controlându-ți gândurile și pur și simplu concentrându-te pe Dumnezeu, concentrându-te pe rugăciune.
Azi spus că Starețul Emilianos a vorbit despre învățăturile Sfântului Isihie din Filocalie care a fost scrisă mai mult pentru monahi. Dar spuneți de asemenea că trezvia este pentru toți. Să luăm exemplul unei persoane căsătorite care are copii, care în cea mai mare parte e în stare să ajungă la biserică numai duminica. Ce poate să facă în mod practic în viața de zi cu zi pentru a începe această nevoință a vegherii, a atenției sau trezviei?
Chestiunea nu e despre mersul la biserică. Ci despre cum învățăm să ne golim de gânduri nepoftite, de gânduri distrugătoare, de gânduri care n-ar trebui să ne preocupe. Trebuie să faci asta pentru a supraviețui – în primul rând pentru a-ți face corect munca, dar și pentru a-ți dedica mintea lui Dumnezeu când vrei să te rogi. Și dacă te dedici într-adevăr lui Dumnezeu când mergi la biserică, sau când îți face rugăciunile personale, atunci este ca și cum ți-ai încărca bateriile pentru a funcționa tot restul zilei.
Cei căsătoriți își pot începe rutina zilnică cu zece sau cincisprezece minute de Rugăciunea lui Iisus. Desigur, ai nevoie de un duhovnic pentru că nu e ceva de făcut fără un duhovnic care te poate învăța și călăuzi prin ea. Dar cei căsătoriți care au practicat asta pentru numai cincisprezece minute dimineața înainte de a merge la servici au o minte mai limpede; când se confruntă cu probleme în familie au o viziune mai limpede a lucrurilor și ei înșiși sunt mai liniștiți. Și asta se vede. După câțiva ani se vede în interiorul familiei și se vede în mediul lor. Toți o pot vedea după o perioadă de timp.
Sunt necesare niște condiții duhovnicești prealabile pentru îmbarcarea pe această cale a vegherii? Sau oricine poate s-o pună în practică începând de mâine?
Eu n-aș învăța asemenea lucruri pe cineva care nu este ortodox pentru că nu le-ar înțelege dacă le lipsește un cadru ortodox. Ar confunda lucrurile. Dar altminteri, dacă Dumnezeu ne-a creat, ea este pentru toți deoarece Dumnezeu este pentru noi toți.
De pildă, când oamenii se luptă să țină posturile de miercuri și vineri; sau să spună regulat rugăciunile de dimineață și seară. Există un minimum pe care să-l împlinești mai întâi și apoi să încerci să introduci Rugăciunea lui Iisus și alte nevoințe? Sau orice ortodoxă o poate face?
Era un om (și cred că e menționat în cartea despre trezvie) căruia duhovnicul i-a spus: „Ai de făcut asta, asta și cealaltă”, și bietul om a zis: „Dacă ar fi să urmez toate aceste reguli chiar nu pot să fac” și a renunțat. Apoi Dumnezeu și-a făcut milă de el și l-a mânat să vorbească cu alt duhovnic. Zicea: „Sunt atât de disperat. Trebuie să împlinesc toate aceste mici reguli și nu pot să fac nimic. Literalmente este prea mult. Numai când mă gândesc mă ia durerea de cap. Chiar nu pot să fac”. Iar acest duhovnic i-a spus doar un singur lucru: „Încearcă să nu te gândești la nimic și încearcă să spui Rugăciunea lui Iisus oricând poți”. El a făcut asta și câțiva ani mai târziu a privit în urmă și a zis: „Nu mi-am dat seama dar acum împlinesc întreaga listă cu lucrurile pe care trebuie să le fac fără măcar să fi încercat”. De ce? Pentru că a lovit la țintă. Odată ce ajungi la esența a ceea ce trebuie să faci toate celelalte lucruri se împlinesc de la rândul lor, de la sine. Odată ce-L găsești pe Dumnezeu toate celelalte lucruri din jurul tău se rezolvă. Postul și toate celelalte sunt instrumente – ele nu sunt țeluri. Nu asta e ținta credinței noastre: ținta credinței noastre este Dumnezeu. Odată ce-L găsești pe Dumnezeu toate celelalte nu mai contează; se rezolvă de la sine.
Când cineva simte că se află sub o formă de atac spiritual – o ispită, un gând care te distrage – ce-ar trebui să facă? Desigur, să treacă la rugăciune, dar puteți spune ceva mai mult despre ce e de făcut? E întotdeauna Rugăciunea lui Iisus sau mai există și alte metode?
Când suntem ispitiți e necesar să înțelegem că în primul rând nu trebuie să ne panicăm pentru că odată panicați e ca și cum ne-ar fugi pământul de sub picioare. Și nu trebuie să disperăm pentru că disperarea este cea mai puternică armă a diavolului. Mereu mă gândesc la exemplul Apostolului Petru când pe ucenici i-a cuprins furtuna și L-au văzut pe Iisus ca un duh și Petru a zis: „Doamne dacă ești Tu poruncește și eu voi veni la Tine pe valuri” și Iisus i-a spus să vină. Așa că a început să meargă pe valuri. Când atenția lui era la Hristos a pășit pe valuri. Valurile erau acolo dar el călca pe ele. Dar când atenția lui s-a îndreptat spre valuri aproape că și-a pierdut viața. Nu și-a schimbat altceva decât atenția.
Și la asta încearcă trezvia să ne ducă – să ne păstrăm concentrarea acolo unde trebuie și asta e tot. Concentrarea noastră este Dumnezeu, nu valurile. Fiecare clipă pe care Dumnezeu ne-o dă este desăvârșită, chiar dacă trebuie să trecem prin experimentarea celui mai nenorocit lucru. Încercați să înțelegeți ce vreau să vă spun pentru că nu mi-e ușor să explic. Fiecare dificultate este desăvârșită. De ce? Pentru că Dumnezeu este pretutindeni. Deci dacă în vremea unei dificultăți mari de nesuportat ne întoarce privirea către Hristos, către Dumnezeu și spunem o rugăciune din inimă, orice lucru poate dispărea; și dacă nu dispare e pentru un motiv. Fiecare secundă a durerii noastre este desăvârșită pentru că ne ajută să ne maturizăm, ne ajută să trecem la pasul următor.
Crucea lui Hristos a fost desăvârșită deși a fost foarte dureroasă. Și cu toate că Maica Domnului a trecut printr-o foarte mare durere, ea a fost desăvârșită și a făcut din ea persoana care este – o persoană cu o abundență de dragoste. Crucea lui Hristos ne-a dat ceea ce avem, adică Învierea. Așadar avem de înțeles că nu trebuie să ne concentrăm asupra valurilor, ci mai degrabă asupra lui Dumnezeu, iar valurile vor dispărea în cele din urmă.
Nu există oare un pericol în asta? Poate încerci să fi veghetor, să-ți supraveghezi gândurile și dezvolți un fel de nevroză când pui la îndoială fiecare gând pe care-l ai, socotești că tot ce-ți trece prin minte ar fi un atac de la diavol și nu ai habar în ce să ai încredere. Există un asemenea pericol și dacă da cu ne putem feri de el?
Când spunem că respingem gândurile pentru a fi în stare să ne rugăm și pentru a înainta spre Dumnezeu nu înseamnă că încetăm să ne gândim la munca noastră atunci când suntem la serviciu. Trebuie să continuăm să muncim și să ne gândim la munca noastră, la ce avem de făcut, la cum să ne ajutăm familia și prietenii. Dar să zicem că mergi pe stradă și ești atacat de gândul să judeci pe cineva care se îmbracă într-un anumit fel. E doar un exemplu de zi cu zi. Acesta e genul de gând de care trebuie să scăpăm. Indiferent dacă este un gând pozitiv sau negativ despre această persoană precaut e să-l respingem în ambele sensuri; fiindcă e periculos uneori când de socotim pe noi înșine și îi comparăm pe alții cu noi, adică într-o formă negativă sau pozitivă de judecată. Dacă îi socotim mai buni decât noi s-ar putea să ne întristăm; dacă îi socotim mai răi ne vom mândri. Nu poți câștiga împotriva gândurilor tale. De aceea respingem toate gândurile.
Dar când te nevoiești astfel ai nevoie de un duhovnic care cunoaște aceste lucruri – și când te împotmolești întrebi. Dacă nu întrebi nu poți merge mai departe pentru că un singur gând te poate ademeni să te gândești la lucruri cu care nu te-ai mai întâlnit și atunci ajungi în încurcătură. Așadar nu poți urma această cale dacă nu ai pe cineva care cunoaște aceste lucruri, pe care să-l întrebi, chiar dacă nu atât de des, despre ceva în care te-ai împotmolit și cu care nu știi cum să te confrunți.
Vă mulțumesc pentru explicație. În prima voastră conferință vorbiți despre o învățătură a Sf. Isihie pe care o comentează Starețul Emilianos – că nu oamenii împlinesc voința lui Dumnezeu ci trezvia împlinește voința lui Dumnezeu. Puteți spune ceva mai mult despre asta pentru cititorii noștri?
Trezvia ne ajută să ne golim pe noi înșine. Cu cât ne golim de noi înșine, de gândurile, de patimile, dorințele, ambițiile noastre și de orice lucru cu atât mai mult spațiu creăm înăuntrul nostru, cu atât ne umplem mai mult de Duhul Sfânt; și atunci Duhul Sfânt săvârșește toate prin noi. Așadar deschidem un spațiu în care Dumnezeu să Se sălășluiască și odată venind și trăind în noi El săvârșește toate; și aceasta este lucrarea trezviei. De aceea e ca și cum trezvia săvârșește toate pentru noi.
Am vorbit despre Rugăciunea lui Iisus și oamenii din lumea ortodoxă de limbă engleză sunt de obicei familiarizați cu termenul sau ideea de isihasm, pe când trezvia (nepsis) e mai puțin cunoscută. Trezvia și isihasmul sunt același lucru? Sunt două aspecte ale aceluiași lucru? Sau care este relația dintre ele?
Bănuiesc că nu poți numi pe cineva un isihast dacă nu practică trezvia și rugăciunea pentru că aceasta este esența isihasmului. Dar cu toate acestea, dacă cineva trăiește în lume și pot să urmeze această cale și nu o fac ei ratează oportunitatea de a-l experia pe Dumnezeu. Și nu poți decât să te întrebi: „De ce?” Dacă cineva vrea să-ți ofere un palat, de ce să refuzi? E gratis.
De vreme ce Dumnezeu ne oferă toate prin această practică/nevoință de ce să n-o urmăm?
Da, El ni Se dăruiește. Ne dăruiește Duhul Sfânt. Dacă Dumnezeu ne dăruiește Duhul Sfânt și tot ce ai de făcut este să creezi un spațiu înăuntrul tău în care El să încapă de ce nu?
Am atins deja această chestiune într-un fel, dar o voi pune mai direct: Cum v-a predat Starețul Emilianos această nevoință duhovnicească Prea Sfinției voastre și ucenicilor săi? A ținut cuvântări anume pe acest subiect sau ați deprins asta doar văzându-l, fiind în prezența lui plină de rugăciune?
Această carte anume despre trezvie, despre atenție reprezintă o serie de cuvântări pe care le-a ținut obștilor de la Simonos-Petras și de la Ormilia. El n-a scris nimic spre a fi publicat. Ei au înregistrat fiecare cuvântare de la aceste adunări, aceste sinaxe ale obștilor de monahi și monahii și pe urmă le-au parcurs și au creat toate aceste texte scrise care alcătuiesc cartea despre Sf. Isihie.
Dar el a vorbit de asemenea despre multe alte lucruri. De pildă, în engleză se găsește altă cartea, Nunta mistică, care explică unele din scrierile Sf. Maxim Mărturisitorul. E încă o carte uimitoare compilată din altă serie de cuvântări pe care le-a rostit obștilor de monahi și monahii pe tema dragostei în scrierile Sf. Maxim. Dar puteai vedea că întreaga lui prezență urma învățăturile lui. Nu era ca și cum nai vedea asta în fiecare lucru pe care-l făcea. Chiar se vedea în fiecare lucru pe care-l făcea.
Probabil asta ne întoarce la ce spuneați adineauri că ați trăit personal în prezența lui și că era pur și simplu ceva trăit.
Da, trebuia să fie ceva trăit.
O întrebare despre o altă lucrare a Starețului Emilianos: În cuvântarea lui „Despre rugăciune” publicată în Biserica în rugăciune, vorbește despre modul în care viețile sacramentală și mistică să hrănesc una din cealaltă și spune: „N-ar nici o valoare să merg la biserică, n-am nici un folos din participarea la Liturghie și fără folos să mă împărtășesc dacă nu mă rog constant. E de prisos să mă rog dacă nu iau parte la Dumnezeiasca Liturghie și la rugăciunea Bisericii”. Cum să înțelegem mai exact acest îndemn? Dacă din lenevie sau împrăștiere nu mi-am făcut timp pentru canonul de rugăciune sau pentru rostirea Rugăciunii lui Iisus săptămâna aceasta, oare să rămân acasă duminică dimineața? Cum ar arăta asta în practică?
Da, e o întrebare foarte bună. Nu asta e ceea ce vrea să spună. El vorbește monahilor și le vorbește despre desăvârșire. Încearcă să le spună că, deși lucrurile nu sunt în sens propriu despărțite, Dumnezeu ne dată două mijloace de a comunica cu El – una este rugăciunea și cealaltă este sfânta cuminecare. Folosiți-le pe amândouă. Sfânta cuminecare ne face una cu Dumnezeu, dar rugăciunea face același lucru. Și când te rogi sfânta cuminecare devine mai puternică înăuntrul tău pentru că-L poți simți mai bine pe Dumnezeu. Și când te împărtășești te poți ruga mai bine pentru că Dumnezeu este deja înăuntrul tău. Una o ajută pe cealaltă; și ce încearcă el să ne spună este că dacă o săvârșim numai pe una am ratat. Asta e ideea aici. Nu că ar fi lipsit de valoare să săvârșești pe una fără cealaltă, dar dacă o săvârșești numai pe una ratezi. Și de ce să ratezi când poți să le săvârșești pe ambele? Ambele sunt deopotrivă foarte, foarte importante pentru noi ca oameni.
Așadar sunt două căi de unire cu Hristos.
Da și una o ajută pe cealaltă în măsura în care ele merg împreună. El trebuie să meargă împreună pentru că astfel ajungi la cele mai bune rezultate.
Am vorbit mult despre Starețul Emilianos și învățăturile lui, dar așa cum ați spus la început, l-ați cunoscut și pe Sf. Paisie și ați primit binecuvântarea lui. Cum a fost întâlnirea Voastră cu el? Ați avut o întâlnire scurtă sau ați petrecut mai mult timp cu el?
N-a fost nimic asemănător cu experiența mea cu Starețul Emilianos. Alții au avut binecuvântarea să petreacă mai mult timp cu Sf. Paisie și Sf. Porfirie și alți sfinți. Nu am avut șansa. Eu am luat binecuvântarea Sf. Paisie doar de două ori. Mi-a zis câteva cuvinte și atâta tot – nimic comparabil cu ce am vorbit despre Gheronda Emilianos.
Dar odată ce l-a cunoscut pe Gheronda Emilianos n-am mai căutat altceva. Nu mă simțeam incomplet așa încât să umblu și să-l cercetez pe Sf. Paisie, Sf. Porfirie și să-i întreb despre anumite lucruri. Am înțeles că odată ce ți-a găsit starețul, odată ce ți-ai găsit doctorul personal pentru sufletul tău nu mai poți continua trecând de la un doctor la altul pentru că atunci ajung într-o mare confuzie.
Fiecare sfânt are o abordare diferită. De pildă, Sf. Sofronie este un mare, mare sfânt, dar felul în care abordează chestiunile duhovnicești, chiar înțelegerea lui despre Sfânta Treime este diferită de cea a lui Gheronda Emilianos. Ceea ce nu înseamnă că nu vorbim despre același Dumnezeu, dar toți sfinții au trăiri diferite, daruri diferite de la Dumnezeu, se situează pe niveluri diferite ale înțelegerii lucrurilor; și așa e și firesc. Așadar, dacă ar fi să pune aceeași întrebare la doi sfinți diferiți cel mai probabil m-aș alege cu două răspunsuri diferite. Înseamnă oare că Dumnezeu are două voințe? Nu înseamnă că Dumnezeu are două voințe, ci înseamnă că trebuie să-mi dau seama cine este părintele meu duhovnicesc, cu care persoană mă împac și atunci Dumnezeu are numai o singură voință care ajunge la mine prin această persoană.
În încheiere, ați mai avea altceva de spus despre Starețul vostru, vreun ultim gând de îndemn duhovnicesc cu care să rămânem?
În acest moment nu mă gândesc la ceva anume ci doar la faptul că există oameni în viața noastră care ne alată calea, așa cum Gheronda Emilianos a fost pentru mine. Și eu știu că el n-a fost canonizat de Biserică dar la Muntele Athos avem o tradiție: Înainte să încep orice lucrare sau muncă zic: „Pentru rugăciunile sfântului meu părinte”. Eu însumi încă fac asta. N-aș săvârși nimic care să fie binecuvântat de Dumnezeu fără să rostesc: „Pentru rugăciunile sfântului meu părinte”. Și cred asta. Am credința că de acolo unde este acum el mă poate ajuta și mai mult de cât a făcut-o înainte. De aceea continui să fac ceea ce fac.
Legătura voastră duhovnicească n-a făcut decât să crească după plecarea lui din această viață?
Pot să spun că da – pentru că cu cât ți-e mai dor de cineva cu atât mai legat te simți de el chiar dacă nu e în preajmă.
Prea Sfinția voastră, vă mulțumesc foarte mult pentru timpul și pentru multele lucruri minunate despre Starețul Emilianos pe care ni le-ați împărtășit.
Și eu vă mulțumesc foarte mult.
Jesse Dominick
Starețul Emilianos a avut darul special de a face accesibile subiecte duhovnicești adânci atât pentru monahi, cât și pentru nemonahi, iar cuvântările și conferințele lui, accesibile în câteva publicații în engleză, sunt pline de un duh de iubire și bucurie în Hristos.
Unul dintre fiii duhovnicești ai starețului, Prea Sfințitul episcop Emilianos de Meloa din Arhidioceza Ortodoxă Greacă a Australiei a vorbit recent pe platforma Orthodox Christianity despre iubitul său stareț și despre tainele vieții duhovnicești care s-au manifestat în Starețul Emilianos care putea să-L descopere pe Dumnezeu sufletului omenesc.
Prea Sfinția Sa ne-a vorbit de asemenea despre învățătura starețului cu privire la trezvie – practica de a veghea în rugăciune asupra gândurilor noastre pentru a face loc lui Dumnezeu înăuntrul nostru – o practică vitală pentru creștinii ortodocși.
În aprilie 2020 episcopul Emilianos a început să țină o serie de conferințe încă în derulare despre învățătura starețului Emilianos despre trezvie. Înregistrările conferințelor se găsesc pe site-ul arhidiocezei sau pe site-ul Sfintei Mănăstiri a Sfântului Ioan Înaintemergătorul din Forrestfield, Western Australia pe care Prea Sfinția Sa a întemeiat-o în 2005 și unde a slujit ca stareț până în octombrie 2019, după care a fost hirotonit episcop de Praznicul Nașterii Domnului în 2019.
•••
Conform biografiei Voastre de pe site-ul Arhidiocezei Grecești a Australiei ați studiat la Școala de Fizioterapie din Tesalonic și după doar două luni petrecute în oraș ați plecat la Muntele Athos. Erați deja atras de monahism pe atunci, sau ați mers doar ca pelerin?
Când am mers la Muntele Athos nu aveam intenția să devin monah. Nu era realmente ceva ce-mi trecuse prin minte. Mi s-a înfiripat după ce am mers la Athos. În acea perioadă nici nu mi-am dat seama ce începuse să se înfiripeze, dar nu, nu aveam intenția să mă fac monah. Nu mersesem acolo să devin monah.
Mersesem acolo pentru că înainte să trec la fizioterapia în Tesalonic chiar doream să fac ceva în viață. Și am cerut Maicii Domnului: „Dacă îmi va îngădui să-mi petrec vara în Tesalonic îi promit că voi vizita Muntele Athos doar ca să mulțumesc; și așa a început. Dar în realitate intenția mea nu era să mă fac monah.
Dar e interesant cum s-au derulat lucrurile. Am plecat de unul singur. Nu cunoșteam pe nimeni dar pe vapor am cunoscut un tânăr care mergea împreună cu tatăl său care era preot. Și acest tânăr începuse iconografia. Avea de gând să-l vadă pe Sf. Paisie Aghioritul ca să-i arate prima icoană cu Maica Domnului pe care o pictase pentru că începuse să picteze icoane cu binecuvântarea Sf. Paisie. I-am urmat peste tot unde mergeau și astfel am ajuns să-l cunosc pe Sf. Paisie pentru prima oară și să-i iau binecuvântarea.
În ultima zi a călătoriei noastre la Athos am mers la mănăstirea Simonos-Petras; am simțit acolo un alt duh – un duh de libertare, dragoste și fericire despre care nu credeam vreodată că poate exista în monahism. Și asta m-a atras acolo deși încă nu înțelegeam că aș dori să mă fac monah. Apoi am plecat și m-am întors să reiau studierea fizioterapiei. Mai târziu am revenit la Muntele Athos pentru Nașterea Domnului, pentru sfintele sărbători, pentru că insula mea era mult mai departe ca Athosul. Am stat aici câteva săptămâni. Auzisem de Starețul Emilianos (pe care nu-l cunoscusem încă) și la sfârșitul șederii mele am ajuns să-l întâlnesc pentru întâia oară. Apoi am mers iarăși și iarăși și iarăși și mi-am zis: „Dacă vreau să-mi mântuiesc sufletul ar fi probabil mai ușor să fac asta în mănăstire cu Starețul Emilianos” și atunci am cerut binecuvântare să renunț la fizioterapie și să mă alătur obștii.
Ați spus că era un sentiment de libertare și dragoste la Simonos-Petras. Puteți să dezvoltați ceva mai mult? Puteți explica mai mult diferența pe care ați simțit-o aici?
Avusesem și înainte experiențe cu mănăstiri, și nu pentru că am mers acolo să rămân, ci doar pentru că vizitasem și alte mănăstiri înainte. Bunica mea a fost călugăriță în ascuns, adică după moartea bunicului meu, ea a plecat la Ierusalim și a fost tunsă călugăriță – dar nimeni n-a știut. Ea s-a întors și m-a crescut, și era foarte apropiată de toate mănăstirile de călugărițe din Kalymnos, insula noastră. Așa că am vizitat mănăstirile de pe insulă și aveam habar despre monahism, dar de câte ori vizitam o mănăstire nu simțeam că locul meu ar fi acolo. Aveam sentimentul că asta nu e de mine. Dar la Simonos-Petras, pentru întâia oară duhul meu s-a simțit liber și asta datorită duhul Starețului Emilianos care se simțea pretutindeni. Era pretutindeni acest duh al Starețului. Și când spun că am simțit bucurie, libertate și dragoste înțeleg că aveam sentimentul că dacă ar fi să rămân acolo nu voi fi deprimat. Voi afla scopul vieții mele. Voi găsi ceva să mă ajute să mă dezvolt ca persoană, să fiu fericit și probabil să fac ceea ce Dumnezeu vrea să fac. Nu mai simțisem așa ceva nicăieri altundeva în lume.
Dacă înțeleg corect odată ce ați intrat în mănăstire ați petrecut acolo paisprezece ani alături de Starețul Emilianos?
Odată ce am primit binecuvântarea să rămân am rămas paisprezece ani, dar Starețul n-a fost acolo paisprezece ani. După trei ani el m-a tuns monah, dar după alți câțiva ani el s-a îmbolnăvit și a plecat de la Simonos-Petras și s-a stabilit la mănăstirea Ormylia unde avea să-l vedem foarte rar. Sănătatea lui se înrăutățise tot mai mult, așa că nu mai putea să ne spună sau să facă prea multe pentru noi într-un mod fizic, cu prezența lui. Dar duhovnicește cred că atunci a fost timpul când cele sădite de el înăuntrul nostru au crescut cu adevărat.
În anii când era încă în mănăstire, încă destul de sănătos, cum era relația Voastră cu el? Pe atunci obștea era destul de mică încât să aibă timp să-și dedice atenția personală pentru fiecare monah? Toți erau apropiați de el, sau era ca în mănăstirile mai mari în care starețul pare mai degrabă un personaj distant?
El era mereu ocupat. O treime din an nu se afla nici măcar în Athos la mănăstire. El făcea asta nu doar pentru că avea treburi de rezolvat – avea mănăstirea de călugărițe din Ormylia și frățiile mai mici de monahi și monahii din afara Greciei, cum ar fi în Franța, care erau subordonate mănăstirii Simonos-Petras și mai mergea prin Grecia pentru spovedanii și cuvântări – dar era plecat din mănăstire cel puțin o treime din an cu scopul de a ne ajuta să ne învățăm să trăim în absența lui. Voia să ne deprindem să trăim fără ca el să fie în preajmă. Într-o zi Apostolii aveau să rămân fără Hristos și trebuiau să fie pregătiți să se descurce pe cont propriu și asta făcea și el cu noi.
Atunci când efectiv a plecat din rațiuni de sănătate mănăstirea a rămas fără un stareț oficial mai mulți ani. Dacă asta s-ar fi întâmplat cu orice altă mănăstire din lume ea s-ar fi prăbușit în intervalul a câteva luni. Dar Simonos-Petras a continuat să meargă înainte pentru că știam ce aveam de făcut și am continuat să facem. El ne dăduse toate instrumentele de care aveam nevoie și noi am continuat să ne zidim sufletele – și asta era ceea ce trebuia să facem.
Dar atunci când el era în mănăstire puteam să mergem înainte de slujba de dimineață sau de slujba de seară, să batem la ușa lui iar dacă ușa era deschisă și ne răspundea puteam să intrăm și să luăm binecuvântarea lui. Uneori ne putea întreba cum ne descurcăm, cum merge și atât. Dacă aveam nevoie să-l vedem puteam chiar să-i scriem o scrisoare și s-o dăm monahului care avea grijă de el. Scrisoarea o citea când avea timp apoi ne chema și ne primea când avea timp. Sau chiar dacă doar îl înștiințam despre lucrurile prin care treceam rugăciunile lui erau îndeajuns pentru noi.
Dar erau și momente – și asta n-am mai spus-o niciodată – când aveam întrebări – mici dar foarte importante. Într-o dimineață înainte de slujbă mă gândeam dacă mă voi mântui – pentru că nu e suficient doar să fi în mănăstire. Am mers și am bătut la ușa lui, dar nu mi-a răspuns. Am așteptat acolo și într-un sfârșit a ieșit și l-am întrebat: „Gheronda, oare mă voi duce în ceruri?” și m-a îmbrățișat și mi-a zis: „Desigur, vom fi acolo împreună”. Aceste lucruri era foarte mici – el nu înceta să vorbească și să vorbească, dar tot ceea ce ne-a spus a rămas gravat înăuntrul nostru. Am păstrat de asemenea notițe cu toate aceste lucruri mici pe care le-a zis și atunci când nu se afla în preajmă știam exact ce aveam de făcut. Poate că alții nu vor fi de acord cu mine dar eu știam exact ce aveam de făcut. Și aceste lucruri mici și chiar cele mari – ne adunam și el ne vorbea o oră explicându-ne ceva din Părinții Bisericii – au făcut din noi ceea ce suntem astăzi.
Ați spus că vă pregătea să trăiți fără el. Asta înseamnă oare că știuse dinainte că se va îmbolnăvi? Oare Dumnezeu i-a descoperit asta? Sau pur și simplu știa că în cele din urmă va pleca unde toți pământenii mergem?
Amândouă sunt adevărate.
Obștea începuse cu treizeci de ani în urmă la Meteora unde Gheronda fusese starețul Marii Meteore, cea mai mare mănăstire de acolo. Cel pe care el voise atunci să-l lase în locul său este cel care a ajuns să conducă în cele din urmă. Pe atunci încă era un mirean, dar starețul Emilianos îl punea responsabil când era plecat din mănăstire. Monahii trebuiau să ia binecuvântare de la acest mirean – nu binecuvântare în toată regula, dar trebuia să ceară permisiunea de a face anumite lucruri când Starețul nu era în preajmă. Intenționase dintotdeauna să-l facă pe acest bărbat stareț al mănăstirii Simonos-Petras ca să se poată retrage dar el – starețul Elisei – era un om foarte smerit și se gândea că nu-i va putea urma starețului Emilianos. Era prea dificil să continui ceea ce începuse Gheronda așa că mereu evita asta. Apoi Gheronda s-a îmbolnăvit; când a sosit momentul alegerilor la câțiva ani după îmbolnăvire fiecare monah care fusese tuns de Starețul Emilianos a devenit un candidat. Ei n-au propus doar cinci părinți sau numai preoții – fiecare din mănăstire era un candidat. Așa că am mers să votăm; puteam să votăm pe oricine doream, liber, și aproape toți l-am votat pe acest bărbat pe care Gheronda Emilianos îl alesese deja ca stareț cu treizeci de ani în urmă.
Asta e foarte interesant. Desigur sunt multe cărți despre spiritualitatea și teologia ortodoxă pe care le putem citi, inclusiv cele ale Starețului Emilianos. Dar așa cum am spus, ați avut binecuvântarea să trăiți cu el. Ce ați învățat sau cules de la el, de la prezența lui, de la faptul de a-l cunoaște personal, ce nu se poate învăța din cărți?
Tot ceea ce sunt. La asta se reduce tot și asta nu poți explica. Nu poți explica asta dar tot ceea ce sunt, tot ceea ce voi fi se datorează lui. Eu sunt o imagine foarte proastă a lui și totuși – e pur și simplu uimitor orice ar fi. Dar nu o poți explica. Nu știu dacă m-am făcut înțeles.
Unul dintre profesorii mei de seminar a fost un fiu duhovnicesc al Sfântului Sofronie Saharov și el spunea că L-a văzut pe Hristos în Sfântul Sofronie.
Desigur. El L-am văzut nu doar pe Hristos în Starețul Emilianos – am văzut Sfânta Treime. Nu spun asta doar ca să mă deosebesc de ce ați spus – nu asta e ideea. Spun doar ceea ce am experimentat. Când avea să plece într-o călătorie Starețul Emilianos cerea Duhului Sfânt să-l binecuvânteze și pleca și făcea ce avea de făcut. Pe noi ne-a învățat cum să avem o legătură cu Sfânta Treime. Asta ne-a învățat. Asta a gravat înăuntrul nostru. Și atunci când se întâmplă asta, după un anumit punct, părintele tău duhovnicesc, gheronda al tău devine Duhul Sfânt. Dacă ți-e dat să cunoști asta vei cunoaște, dacă nu ți-e dat nu vei înțelege, e ceva ce nu se poate imita. Nu poți. Nu funcționează. Rodul arată ce soi de pom ești, pentru că dacă rodul tău în Biserică este plin de Duhul Sfânt înseamnă că părintele tău duhovnicesc, Gheronda al tău a fost plin de Duhul Sfânt – și tu vei urma Duhului Sfânt.
Asta e minunat. Vorbind despre cineva atât de plin de Duhul Sfânt, care poate să descopere celorlalți pe Sfânta Treime, am auzit spunându-se că uneori poate fi dificil să te afli în prezența sfinților sau stareților sfinți pentru că sfințenia lor poate fi ca un foc care ne arde, care ne osândește dacă noi nu suntem sfinți. A existat vreodată un sentiment că e greu să te afli în prezența Starețului Emilianos, sau mereu era ceva mângâietor? Cum ați descrie asta dacă într-adevăr s-ar putea descrie?
Îmi doresc să fi petrecut mai mult timp alături de el și asta e tot ce pot spune. Înțeleg ce spuneți dar nu știu ce să zic. În conferințele mele despre trezvie este o parte despre „distanța unificatoare”. Nu știu dacă ați dat peste acest termen?
Nu, nu cred că am ajuns încă atât de departe cu conferințele.
Așadar este vorba despre distanță unificatoare. Starețul Emilianos a fost întotdeauna foarte aproape de noi și unul cu noi, dar el era de asemenea distant în sensul că nu-l putea avea în preajmă ori de câte ori ne doream. Și de câte ori era în preajmă era un atât de mare dar de la Dumnezeu pentru noi încât am fi prețuit fiecare fracțiune de secundă. Nu îți doreai să faci altceva dacă se afla în preajmă – doar să fi acolo cu el.
Sunt sigur că Starețul a avut multe daruri și virtuți duhovnicești, dar există oare un anumit dar sau virtute despre care ați putea spune că îl caracteriza în mod special? Ați menționat deja dragostea și libertatea lui – poate acesta e principalul lucru care vă vine în minte când vă gândiți a Starețul vostru?
Mai demult la începutul vieții sale duhovnicești el s-a aflat în mare dificultate și nimeni nu-l înțelegea. Se afla pe atunci la mănăstirea Dousikou în Trikala și i-a fost foarte greu. Nimeni nu înțelegea monahismul, dar el dorea ceva mai profund de la Biserică. În acest timp foarte dificil pe care-l trăia el a avut prilejul să petreacă o noapte lângă sfintele moaște ale Sfântului Visarion arhiepiscopul Larissei. El însuși a privegheat și a cerut Sfântului Visarion să-i ofere ceea ce dorea inima lui. Starețul Emilianos obișnuia să spună că a intrat în această mănăstire ca un copil și a ieșit ca un Bătrân. În intervalul a nouă luni el s-a transfigurat până la măsura – nu știu cum să zic – la care foarte puțini sfinți din Biserica noastră au ajuns.
Ceea ce Starețul Emilianos putea să facă sufletului tău era să-ți dăruiască Duhul Sfânt. Nu erau dragostea și libertatea lui. Aceste însușiri sunt de la Dumnezeu, desigur. Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este libertate, Dumnezeu este bucurie. Dar el putea să-ți dăruiască Duhul Sfânt. El putea să așeze pe Duhul Sfânt în sufletul tău. Și dacă se întâmpla asta atunci dragostea și bucuria și libertatea sunt doar detalii – nu fiindcă ar fi simple detalii, ci pentru că avându-L pe Dumnezeu le ai pe toate. Și asta este ceea ce putea să facă pentru tine. Asta și făcea cu copiii săi duhovnicești, desigur fiecăruia după măsura de care erau în stare, după cât puteai înțelege, sau potrivit scopului pe care-l aveai în Biserică. Asta putea să facă. El nu este canonizat încă dar noi toți credem că este sfânt; și sfinții ca el sunt foarte rari – ei sunt foarte, foarte unici.
Să trecem acum la seriile de conferințe în derulare despre trezvie bazate pe învățăturile Starețului vostru: mai întâi spuneți-ne ce înseamnă trezvia. Probabil nu toți cititorii noștri sunt familiarizați cu acest termeni. Și de ce este ea importantă pentru viața duhovnicească?
Când ne-am gândit cum să începem aceste serii de cuvântări m-am preocupat ce pot să ofer generației mai tinere pentru a o ajuta. Cartea Starețului Emilianos despre trezvie (nepsis) conține explicați despre unul dintre Părinții Bisericii – Sf. Isihie, un părinte al Filocaliei, care este o colecție de scrieri ascetice – foarte greu de înțeles uneori – dedicată monahismului.
Dar trezvia însăși – atenția – are de-a face cu gândurile noastre. Desigur, e foarte importantă pentru monahi, deoarece dacă monahii nu-și controlează gândurile, dacă gândurile lor sunt în afara mănăstirii sau la lucruri materiale, este ca și cum ar trăi în lume. Dar pentru oamenii care trăiesc în lume trezvia, însemnând atenție și controlul gândurilor, este foarte importantă deoarece toate problemele pe care le avem în societate se petrec pentru că urmăm gândurilor greșite. Noi înșine devenim lucrurile greșite pentru că urmăm gândurilor greșite.
Așadar m-am gândit că dacă aș avea ceva de spus tinerei generație ar fi asta: cum să-L poată găsi pe Dumnezeu prin respingerea tuturor gândurilor care-i îi îndepărtează de El. Atunci ei Îl vor găsi nu numai pe Dumnezeu ci vor descoperi cine sunt ei înșiși. Am fost creați să îndeplinim asta. M-am gândit că asta ar fi ceva ce nimeni nu le-ar explica pentru că nu mai sunt alți fii duhovnicești ai Starețului Emilianos în Australia – nimeni altul care se înțeleagă de ce a spus ceea ce a spus sau să citească printre rândurile celor spuse. Eu am trăit alături de el și știu ce intenționa când spunea anumite lucruri – poate nu atât de mult ca cei care au trăit alături de el treizeci de ani – și totuși eu am o înțelegere a lucrurilor despre care vorbea. Și m-am gândit că dacă ar fi să transmit această cunoaștere fiecăruia după cât pot de bine ar fi ceva ce le lipsește, ceva ce i-ar putea interesa.
Și asta e ieșirea dintr-o mulțime de probleme precum anxietatea și depresia – desigur în cazurile mai simple. Nu vorbim aici despre cazurile clinice dificile; dar noi toți avem anxietate și depresie în viețile noastre într-o anumită măsură, și cu toții avem confuzie în viețile noastre într-o anumită măsură. Așadar trezvia e menită să-ți ofere limpezime, să te învețe cum să afli voia lui Dumnezeu în viața ta, doar respingând sau controlându-ți gândurile și pur și simplu concentrându-te pe Dumnezeu, concentrându-te pe rugăciune.
Azi spus că Starețul Emilianos a vorbit despre învățăturile Sfântului Isihie din Filocalie care a fost scrisă mai mult pentru monahi. Dar spuneți de asemenea că trezvia este pentru toți. Să luăm exemplul unei persoane căsătorite care are copii, care în cea mai mare parte e în stare să ajungă la biserică numai duminica. Ce poate să facă în mod practic în viața de zi cu zi pentru a începe această nevoință a vegherii, a atenției sau trezviei?
Chestiunea nu e despre mersul la biserică. Ci despre cum învățăm să ne golim de gânduri nepoftite, de gânduri distrugătoare, de gânduri care n-ar trebui să ne preocupe. Trebuie să faci asta pentru a supraviețui – în primul rând pentru a-ți face corect munca, dar și pentru a-ți dedica mintea lui Dumnezeu când vrei să te rogi. Și dacă te dedici într-adevăr lui Dumnezeu când mergi la biserică, sau când îți face rugăciunile personale, atunci este ca și cum ți-ai încărca bateriile pentru a funcționa tot restul zilei.
Cei căsătoriți își pot începe rutina zilnică cu zece sau cincisprezece minute de Rugăciunea lui Iisus. Desigur, ai nevoie de un duhovnic pentru că nu e ceva de făcut fără un duhovnic care te poate învăța și călăuzi prin ea. Dar cei căsătoriți care au practicat asta pentru numai cincisprezece minute dimineața înainte de a merge la servici au o minte mai limpede; când se confruntă cu probleme în familie au o viziune mai limpede a lucrurilor și ei înșiși sunt mai liniștiți. Și asta se vede. După câțiva ani se vede în interiorul familiei și se vede în mediul lor. Toți o pot vedea după o perioadă de timp.
Sunt necesare niște condiții duhovnicești prealabile pentru îmbarcarea pe această cale a vegherii? Sau oricine poate s-o pună în practică începând de mâine?
Eu n-aș învăța asemenea lucruri pe cineva care nu este ortodox pentru că nu le-ar înțelege dacă le lipsește un cadru ortodox. Ar confunda lucrurile. Dar altminteri, dacă Dumnezeu ne-a creat, ea este pentru toți deoarece Dumnezeu este pentru noi toți.
De pildă, când oamenii se luptă să țină posturile de miercuri și vineri; sau să spună regulat rugăciunile de dimineață și seară. Există un minimum pe care să-l împlinești mai întâi și apoi să încerci să introduci Rugăciunea lui Iisus și alte nevoințe? Sau orice ortodoxă o poate face?
Era un om (și cred că e menționat în cartea despre trezvie) căruia duhovnicul i-a spus: „Ai de făcut asta, asta și cealaltă”, și bietul om a zis: „Dacă ar fi să urmez toate aceste reguli chiar nu pot să fac” și a renunțat. Apoi Dumnezeu și-a făcut milă de el și l-a mânat să vorbească cu alt duhovnic. Zicea: „Sunt atât de disperat. Trebuie să împlinesc toate aceste mici reguli și nu pot să fac nimic. Literalmente este prea mult. Numai când mă gândesc mă ia durerea de cap. Chiar nu pot să fac”. Iar acest duhovnic i-a spus doar un singur lucru: „Încearcă să nu te gândești la nimic și încearcă să spui Rugăciunea lui Iisus oricând poți”. El a făcut asta și câțiva ani mai târziu a privit în urmă și a zis: „Nu mi-am dat seama dar acum împlinesc întreaga listă cu lucrurile pe care trebuie să le fac fără măcar să fi încercat”. De ce? Pentru că a lovit la țintă. Odată ce ajungi la esența a ceea ce trebuie să faci toate celelalte lucruri se împlinesc de la rândul lor, de la sine. Odată ce-L găsești pe Dumnezeu toate celelalte lucruri din jurul tău se rezolvă. Postul și toate celelalte sunt instrumente – ele nu sunt țeluri. Nu asta e ținta credinței noastre: ținta credinței noastre este Dumnezeu. Odată ce-L găsești pe Dumnezeu toate celelalte nu mai contează; se rezolvă de la sine.
Când cineva simte că se află sub o formă de atac spiritual – o ispită, un gând care te distrage – ce-ar trebui să facă? Desigur, să treacă la rugăciune, dar puteți spune ceva mai mult despre ce e de făcut? E întotdeauna Rugăciunea lui Iisus sau mai există și alte metode?
Când suntem ispitiți e necesar să înțelegem că în primul rând nu trebuie să ne panicăm pentru că odată panicați e ca și cum ne-ar fugi pământul de sub picioare. Și nu trebuie să disperăm pentru că disperarea este cea mai puternică armă a diavolului. Mereu mă gândesc la exemplul Apostolului Petru când pe ucenici i-a cuprins furtuna și L-au văzut pe Iisus ca un duh și Petru a zis: „Doamne dacă ești Tu poruncește și eu voi veni la Tine pe valuri” și Iisus i-a spus să vină. Așa că a început să meargă pe valuri. Când atenția lui era la Hristos a pășit pe valuri. Valurile erau acolo dar el călca pe ele. Dar când atenția lui s-a îndreptat spre valuri aproape că și-a pierdut viața. Nu și-a schimbat altceva decât atenția.
Și la asta încearcă trezvia să ne ducă – să ne păstrăm concentrarea acolo unde trebuie și asta e tot. Concentrarea noastră este Dumnezeu, nu valurile. Fiecare clipă pe care Dumnezeu ne-o dă este desăvârșită, chiar dacă trebuie să trecem prin experimentarea celui mai nenorocit lucru. Încercați să înțelegeți ce vreau să vă spun pentru că nu mi-e ușor să explic. Fiecare dificultate este desăvârșită. De ce? Pentru că Dumnezeu este pretutindeni. Deci dacă în vremea unei dificultăți mari de nesuportat ne întoarce privirea către Hristos, către Dumnezeu și spunem o rugăciune din inimă, orice lucru poate dispărea; și dacă nu dispare e pentru un motiv. Fiecare secundă a durerii noastre este desăvârșită pentru că ne ajută să ne maturizăm, ne ajută să trecem la pasul următor.
Crucea lui Hristos a fost desăvârșită deși a fost foarte dureroasă. Și cu toate că Maica Domnului a trecut printr-o foarte mare durere, ea a fost desăvârșită și a făcut din ea persoana care este – o persoană cu o abundență de dragoste. Crucea lui Hristos ne-a dat ceea ce avem, adică Învierea. Așadar avem de înțeles că nu trebuie să ne concentrăm asupra valurilor, ci mai degrabă asupra lui Dumnezeu, iar valurile vor dispărea în cele din urmă.
Nu există oare un pericol în asta? Poate încerci să fi veghetor, să-ți supraveghezi gândurile și dezvolți un fel de nevroză când pui la îndoială fiecare gând pe care-l ai, socotești că tot ce-ți trece prin minte ar fi un atac de la diavol și nu ai habar în ce să ai încredere. Există un asemenea pericol și dacă da cu ne putem feri de el?
Când spunem că respingem gândurile pentru a fi în stare să ne rugăm și pentru a înainta spre Dumnezeu nu înseamnă că încetăm să ne gândim la munca noastră atunci când suntem la serviciu. Trebuie să continuăm să muncim și să ne gândim la munca noastră, la ce avem de făcut, la cum să ne ajutăm familia și prietenii. Dar să zicem că mergi pe stradă și ești atacat de gândul să judeci pe cineva care se îmbracă într-un anumit fel. E doar un exemplu de zi cu zi. Acesta e genul de gând de care trebuie să scăpăm. Indiferent dacă este un gând pozitiv sau negativ despre această persoană precaut e să-l respingem în ambele sensuri; fiindcă e periculos uneori când de socotim pe noi înșine și îi comparăm pe alții cu noi, adică într-o formă negativă sau pozitivă de judecată. Dacă îi socotim mai buni decât noi s-ar putea să ne întristăm; dacă îi socotim mai răi ne vom mândri. Nu poți câștiga împotriva gândurilor tale. De aceea respingem toate gândurile.
Dar când te nevoiești astfel ai nevoie de un duhovnic care cunoaște aceste lucruri – și când te împotmolești întrebi. Dacă nu întrebi nu poți merge mai departe pentru că un singur gând te poate ademeni să te gândești la lucruri cu care nu te-ai mai întâlnit și atunci ajungi în încurcătură. Așadar nu poți urma această cale dacă nu ai pe cineva care cunoaște aceste lucruri, pe care să-l întrebi, chiar dacă nu atât de des, despre ceva în care te-ai împotmolit și cu care nu știi cum să te confrunți.
Vă mulțumesc pentru explicație. În prima voastră conferință vorbiți despre o învățătură a Sf. Isihie pe care o comentează Starețul Emilianos – că nu oamenii împlinesc voința lui Dumnezeu ci trezvia împlinește voința lui Dumnezeu. Puteți spune ceva mai mult despre asta pentru cititorii noștri?
Trezvia ne ajută să ne golim pe noi înșine. Cu cât ne golim de noi înșine, de gândurile, de patimile, dorințele, ambițiile noastre și de orice lucru cu atât mai mult spațiu creăm înăuntrul nostru, cu atât ne umplem mai mult de Duhul Sfânt; și atunci Duhul Sfânt săvârșește toate prin noi. Așadar deschidem un spațiu în care Dumnezeu să Se sălășluiască și odată venind și trăind în noi El săvârșește toate; și aceasta este lucrarea trezviei. De aceea e ca și cum trezvia săvârșește toate pentru noi.
Am vorbit despre Rugăciunea lui Iisus și oamenii din lumea ortodoxă de limbă engleză sunt de obicei familiarizați cu termenul sau ideea de isihasm, pe când trezvia (nepsis) e mai puțin cunoscută. Trezvia și isihasmul sunt același lucru? Sunt două aspecte ale aceluiași lucru? Sau care este relația dintre ele?
Bănuiesc că nu poți numi pe cineva un isihast dacă nu practică trezvia și rugăciunea pentru că aceasta este esența isihasmului. Dar cu toate acestea, dacă cineva trăiește în lume și pot să urmeze această cale și nu o fac ei ratează oportunitatea de a-l experia pe Dumnezeu. Și nu poți decât să te întrebi: „De ce?” Dacă cineva vrea să-ți ofere un palat, de ce să refuzi? E gratis.
De vreme ce Dumnezeu ne oferă toate prin această practică/nevoință de ce să n-o urmăm?
Da, El ni Se dăruiește. Ne dăruiește Duhul Sfânt. Dacă Dumnezeu ne dăruiește Duhul Sfânt și tot ce ai de făcut este să creezi un spațiu înăuntrul tău în care El să încapă de ce nu?
Am atins deja această chestiune într-un fel, dar o voi pune mai direct: Cum v-a predat Starețul Emilianos această nevoință duhovnicească Prea Sfinției voastre și ucenicilor săi? A ținut cuvântări anume pe acest subiect sau ați deprins asta doar văzându-l, fiind în prezența lui plină de rugăciune?
Această carte anume despre trezvie, despre atenție reprezintă o serie de cuvântări pe care le-a ținut obștilor de la Simonos-Petras și de la Ormilia. El n-a scris nimic spre a fi publicat. Ei au înregistrat fiecare cuvântare de la aceste adunări, aceste sinaxe ale obștilor de monahi și monahii și pe urmă le-au parcurs și au creat toate aceste texte scrise care alcătuiesc cartea despre Sf. Isihie.
Dar el a vorbit de asemenea despre multe alte lucruri. De pildă, în engleză se găsește altă cartea, Nunta mistică, care explică unele din scrierile Sf. Maxim Mărturisitorul. E încă o carte uimitoare compilată din altă serie de cuvântări pe care le-a rostit obștilor de monahi și monahii pe tema dragostei în scrierile Sf. Maxim. Dar puteai vedea că întreaga lui prezență urma învățăturile lui. Nu era ca și cum nai vedea asta în fiecare lucru pe care-l făcea. Chiar se vedea în fiecare lucru pe care-l făcea.
Probabil asta ne întoarce la ce spuneați adineauri că ați trăit personal în prezența lui și că era pur și simplu ceva trăit.
Da, trebuia să fie ceva trăit.
O întrebare despre o altă lucrare a Starețului Emilianos: În cuvântarea lui „Despre rugăciune” publicată în Biserica în rugăciune, vorbește despre modul în care viețile sacramentală și mistică să hrănesc una din cealaltă și spune: „N-ar nici o valoare să merg la biserică, n-am nici un folos din participarea la Liturghie și fără folos să mă împărtășesc dacă nu mă rog constant. E de prisos să mă rog dacă nu iau parte la Dumnezeiasca Liturghie și la rugăciunea Bisericii”. Cum să înțelegem mai exact acest îndemn? Dacă din lenevie sau împrăștiere nu mi-am făcut timp pentru canonul de rugăciune sau pentru rostirea Rugăciunii lui Iisus săptămâna aceasta, oare să rămân acasă duminică dimineața? Cum ar arăta asta în practică?
Da, e o întrebare foarte bună. Nu asta e ceea ce vrea să spună. El vorbește monahilor și le vorbește despre desăvârșire. Încearcă să le spună că, deși lucrurile nu sunt în sens propriu despărțite, Dumnezeu ne dată două mijloace de a comunica cu El – una este rugăciunea și cealaltă este sfânta cuminecare. Folosiți-le pe amândouă. Sfânta cuminecare ne face una cu Dumnezeu, dar rugăciunea face același lucru. Și când te rogi sfânta cuminecare devine mai puternică înăuntrul tău pentru că-L poți simți mai bine pe Dumnezeu. Și când te împărtășești te poți ruga mai bine pentru că Dumnezeu este deja înăuntrul tău. Una o ajută pe cealaltă; și ce încearcă el să ne spună este că dacă o săvârșim numai pe una am ratat. Asta e ideea aici. Nu că ar fi lipsit de valoare să săvârșești pe una fără cealaltă, dar dacă o săvârșești numai pe una ratezi. Și de ce să ratezi când poți să le săvârșești pe ambele? Ambele sunt deopotrivă foarte, foarte importante pentru noi ca oameni.
Așadar sunt două căi de unire cu Hristos.
Da și una o ajută pe cealaltă în măsura în care ele merg împreună. El trebuie să meargă împreună pentru că astfel ajungi la cele mai bune rezultate.
Am vorbit mult despre Starețul Emilianos și învățăturile lui, dar așa cum ați spus la început, l-ați cunoscut și pe Sf. Paisie și ați primit binecuvântarea lui. Cum a fost întâlnirea Voastră cu el? Ați avut o întâlnire scurtă sau ați petrecut mai mult timp cu el?
N-a fost nimic asemănător cu experiența mea cu Starețul Emilianos. Alții au avut binecuvântarea să petreacă mai mult timp cu Sf. Paisie și Sf. Porfirie și alți sfinți. Nu am avut șansa. Eu am luat binecuvântarea Sf. Paisie doar de două ori. Mi-a zis câteva cuvinte și atâta tot – nimic comparabil cu ce am vorbit despre Gheronda Emilianos.
Dar odată ce l-a cunoscut pe Gheronda Emilianos n-am mai căutat altceva. Nu mă simțeam incomplet așa încât să umblu și să-l cercetez pe Sf. Paisie, Sf. Porfirie și să-i întreb despre anumite lucruri. Am înțeles că odată ce ți-a găsit starețul, odată ce ți-ai găsit doctorul personal pentru sufletul tău nu mai poți continua trecând de la un doctor la altul pentru că atunci ajung într-o mare confuzie.
Fiecare sfânt are o abordare diferită. De pildă, Sf. Sofronie este un mare, mare sfânt, dar felul în care abordează chestiunile duhovnicești, chiar înțelegerea lui despre Sfânta Treime este diferită de cea a lui Gheronda Emilianos. Ceea ce nu înseamnă că nu vorbim despre același Dumnezeu, dar toți sfinții au trăiri diferite, daruri diferite de la Dumnezeu, se situează pe niveluri diferite ale înțelegerii lucrurilor; și așa e și firesc. Așadar, dacă ar fi să pune aceeași întrebare la doi sfinți diferiți cel mai probabil m-aș alege cu două răspunsuri diferite. Înseamnă oare că Dumnezeu are două voințe? Nu înseamnă că Dumnezeu are două voințe, ci înseamnă că trebuie să-mi dau seama cine este părintele meu duhovnicesc, cu care persoană mă împac și atunci Dumnezeu are numai o singură voință care ajunge la mine prin această persoană.
În încheiere, ați mai avea altceva de spus despre Starețul vostru, vreun ultim gând de îndemn duhovnicesc cu care să rămânem?
În acest moment nu mă gândesc la ceva anume ci doar la faptul că există oameni în viața noastră care ne alată calea, așa cum Gheronda Emilianos a fost pentru mine. Și eu știu că el n-a fost canonizat de Biserică dar la Muntele Athos avem o tradiție: Înainte să încep orice lucrare sau muncă zic: „Pentru rugăciunile sfântului meu părinte”. Eu însumi încă fac asta. N-aș săvârși nimic care să fie binecuvântat de Dumnezeu fără să rostesc: „Pentru rugăciunile sfântului meu părinte”. Și cred asta. Am credința că de acolo unde este acum el mă poate ajuta și mai mult de cât a făcut-o înainte. De aceea continui să fac ceea ce fac.
Legătura voastră duhovnicească n-a făcut decât să crească după plecarea lui din această viață?
Pot să spun că da – pentru că cu cât ți-e mai dor de cineva cu atât mai legat te simți de el chiar dacă nu e în preajmă.
Prea Sfinția voastră, vă mulțumesc foarte mult pentru timpul și pentru multele lucruri minunate despre Starețul Emilianos pe care ni le-ați împărtășit.
Și eu vă mulțumesc foarte mult.
Jesse Dominick